Trei mecanisme conexe sunt responsabile pentru distructia insulelor celulare: susceptibilitate genetica, autoimunitate si efectul mediului.
Autoimunitate. Desi instalarea diabetului de tip I este rapida, aceasta boala de fapt rezulta dintr-un atac autoimun cronic asupra celulelor beta care uzual se mentine mai multi ani pana boala devine evidenta. Manifestarile clasice ale bolii (hiperglicemie si cetoacidoza) apar tarziu in cursul ei, dupa ce mai mult de 90% din celule au fost distruse. Importanta autoimunitatii este subliniata de urmatoarele:
Un infiltrat inflamator bogat in limfocite este observat in insulele pacientilor cu diabet recent si la modele pe animale cu diabet autoimun. Infiltratul (“insulitis”) consista din limfocite T CD8+ in principal, plus un numar variabil de celule T CD4+ si macrofage. Celulele T CD4+ de la animale cu boala autoimuna pot transmite diabetul la animale normale, asadar stabilind importanta autoimunitatii celulare T in tipul I de diabet.
“Insulitis” (inflitratul inflamator insulinic) este asociata cu cresterea expresiei moleculelor clasei MHC I sau clasei MHC II din celulele beta. Oricum, expresia unei clase aberante de MHC II nu este o cauza absoluta pentru diabet. Aceasta expresie aberanta este mediata in parte de citokine produse local (IFN-gamma, interferon gamma), produsi ai celulelor T activate.
Dereglarea metabolica a unei citokine care induce producerea de IFN-gamma declanseaza dezvoltarea diabetului la un cobai testat. Oricare ar fi anormalitatea MHC II nu se stie clar daca este o cauza sau o consecinta a inflitratului.
70-80% din pacientii cu tipul I de diabet au autoanticorpi impotriva antigenelor insulare precum decarboxilaza acidului glutamic (GAD) “islet autoantigen 2” (IA-2, o fosfataza tirozinica), insulina si gangliozidele. Este neclar daca acesti autoanticorpi participa la distrugerea celulelor beta.
Studii recente pe modele de animale implica GAD-reactiva a celulelor T in patogeneza diabetului de tip I, sugerand ca anticorpii GAD-reactivi sunt formati dupa actiunea mediata de celulele T asupra insulelor beta.
Oricare ar fi originea, autoanticorpii GAD pot fi detectati doar cu mult dupa ce s-au instalat simptomele bolii. Mai mult, prezenta simultana a GAD, IA-2 si a anticorpilor la insulina prezina aproape 100% risc de a dezvolta diabet clinic manifest in 5 ani. Aproximativ 10% din cei care au tipul I diabet, au de asemenea si alte boli autoimune organo-specifice precum boala Graves, boala Addison si tiroidita.
Rezumand, exista multe dovezi care arata implicarea autoimunitatii si imunitatii mediate de o injurie ca drept cauze a pierderii celulelor beta in diabet tip I. Terapiile imunosupresive au ameliorat diabetul de tip I la animale de experienta ai si la copii cu diabet declansat de novo.
Factorii de mediu. Presupunand ca susceptibilitatea genetica predispune la distructia autoimuna a celulelor beta, care este atunci triggerul reactiei autoimune? Desi raspunsul nu este cunoscut in majoritatea cazurilor, exista totusi dovezi ca factorii de mediu sunt implicati.
Copiii finlandezi au un risc de 60 pana la 70 de ori mare de a dezvolta diabet tip I fata de copii coreeni. In statele din nordul SUA a existat po triplare a incidentei tipului I la copiii sub 15 ani, de la sfarsitul anilor ’60. In trei studii facute in Japonia, Israel si Canada, emigrantii au prezentat un risc pentru diabet tip I mai apropiat de al celor din tara de destinatie fata de tara natala.
Alti factori. Virusurile. Studii epidemiologice au sugerat actiunea virusurilor. Trendurile de sezon ce deseori corespund prevalentei crescute a infectiilor virale comune au fost remarcate in diagnosticul unor noi cazuri, precum asocierea dintre virusurile coxsackie grup B si boala pancreatica, incluzand diabetul.
Alte infectii virale implicate sunt rubeola, rujeola, citomegalovirus, varicela si mononucleoza infectioasa. Desi multe virusuri au tropism pentru celulele beta, injuria indusa direct de catre virus este rareori suficient de severa pentru a cauza diabetul zaharat.
Diferite scenarii au fost propuse pentru rolul virusurilor. Unul este faptul ca virusurile creeaza injurie moderata a celulelor beta, urmata de o reactie autoimuna impotriva antigenelor anterior sechestrate in celulele beta alterate la persoanele cu susceptibiliate legata de moleculele HLA.
Tipul I de diabet ar putea fi deci rezultatul unor infectii virale relativ comune, intarziat de perioada lunga de latenta necesara pentru pierderea progresiva a celulelor beta prin mecanism autoimun si dependent de efectele adaugate ale backgroundului genetic, in paricular al clasei de molecule HLA II.
Altul ar putea fi acela ca un raspuns imun se dezvolta impotriva unei proteine virale ce imparte aceeasi secventa proteica cu o celula beta pancreatica (“mimetism molecular”). De exemplu, o secventa de 6 aminoacizi este comuna insulelor celulare GAD si complexului replicativ P2-C al virusului Coxsackie B4.
Altii. Expunerea antigenica poate proveni din alte surse. Desi subiectul este controversat, a fost raportat faptul ca acei copiii care au baut produse din lapte de vaca mai inainte de primele patru luni de viata au un risc de 1.5 ori mai mare de a dezvolta diabet tip I fata de cei care nu beau; fenomenul se datoreaza probabil unui mecanism de cross-reactivitate antigenica legat de laptele de vaca.
Un numar mare de toxine incluzand streptozoctocina, alloxan si pentamidina, de asemenea induc distrugerea celulelor pancreatice la animal.
La om, pantamidina, un medicament folosit pentru tratamentul infectiilor parazitare, a fost ocazional asociata cu declansarea rapida a diabetului, si cazuri de diabet au fost de asemenea raportate dupa ingestia accidentala sau suicidara de Vacor, un produs farmacologic utilizat ca otrava de sobolani. Aceste chimicale actioneaza fie pe celulele insulare direct fie ca trigger al unei reactii autoimune distructive.
Sursa:
http://www.scritube.com/medicina/Legatura-intre-tipurile-de-dia222121698.php
Despre diabet 