Sistemul nervos central comunică cu sistemul imunitar în mod regulat

Posted on February 9, 2012

0


Timp de multi ani, medicina vestică a considerat sistemul imunitar ca fiind separat şi independent de sistemul nervos central. Totuşi, progresele ştiinţifice semnificative şi descoperirile recente ce au avut loc în ultimii 50 de ani au adus în prim plan dovezi că sistemul imunitar interacţionează cu sistemul nervos central, cele două influenţându-se reciproc. Articolul de faţă oferă o trecere în revistă sistematică a literaturii legate de conexiunea dintre creier şi sistemul imunitar şi implicaţiile clinice ale acesteia.

Ultimele decenii de cercetare medicală au adus o înţelegere mai profundă şi mai largă a sistemului imunitar şi a rolului său în menţinerea sănătăţii şi în crearea bolii. Sistemul imunitar este proiectat, printre altele, să identifice şi să distrugă organismele străine intruzive. Totuşi, atunci când identifică antigenii de pe propriile noastre celule drept antigeni ai unor agenţi străini, precum bacterii, viruşi ori ciuperci, sistemul imunitar atacă aceste celule în încercarea de a le distruge, cu scopul de a proteja integritatea propriului nostru organism viu. Procesul acestui atac produce inflamaţie şi o tulburare autoimună.

Într-o publicaţie recentă, Walsh şi Rau (2000) au scos în evidenţă faptul că bolile autoimune sunt de fapt un factor major al decesului printre femeile tinere şi de vârstă mijlocie din Statele Unite. Proporţia bolilor autoimune printre femeile americane este de aproximativ 5% după descrierea lui Jacobsen, Gange, Rose şi Graham (1997).

Bolile autoimune tipice au o oscilaţie remisie-recădere. După primul episod al bolii, mulţi pacienţi intră spontan într-o remisie. Scopul tuturor tratamentelor disponibile în prezent este să îndeplinească următoarele obiective: să scurteze durata fazei acute şi să reducă intensitatea inflamaţiei şi a simptomelor implicate în această fază acută. Obiectivul tratamentului este să aducă pacientul într-o remisie cât mai curând posibil. Al doilea obiectiv al tratamentului este să menţină pacienţii în remisie cât mai mult posibil, ideal pentru tot restul vieţii.

Abordările minte-corp care să ajute la atingerea obiectivelor de mai sus ale tratamentului se bazează pe descoperirile şi cercetările realizate în domeniul psihoneuroimunologiei în ultimii 40 de ani. Domeniul psihoneuroimunologiei postulează că sistemul nervos central comunică cu sistemul imunitar şi sistemul imunitar comunică cu sistemul nervos central în mod regulat. Ader (2000) şi Ader şi Cohen (1975, 1981, 1982, 1985) au arătat, prin nişte studii cu design experimental ingenios, cum sistemul nervos central influenţează funcţiile sistemului imunitar. Mai târziu, Dantzer (2001) şi, separat, Vollmer-Conna (2001) au postulat că comportamentul de boală asociat cu o infecţie acută poate fi de fapt rezultatul unei comunicări sistem-creier adaptative pentru recuperarea şi supravieţuirea în general a organismului. Evenimente de viaţă, precum pierderile, care implică emoţii de durere, tristeţe şi depresie produc în mod tipic o suprimare a sistemului imunitar şi compromit abilitatea acestuia de a mobiliza rapid un răspuns de apărare la bacteriile, viruşii sau ciupercile patogene. Pe de altă parte, este binecunoscut faptul că optimismul, exuberanţa, bucuria şi râsul sporesc funcţionarea sistemului imunitar, după cum au arătat Cousins (1976), Rossi (1993), Dreher (1995), Ravies (2000) şi Charnetski şi Brennan (2001).

Sistemul imunitar şi creierul: descoperiririle cercetătorilor
Studiile recente au arătat că antigenii din aproape toate celulele umane pot genera autoimunitate. Totuşi, corpul a dezvoltat diverse mecanisme care au indus sistemului nostru imunitar toleranţă faţă de asemenea antigeni. Mecanismele specifice ale sistemului imunitar care asigură toleranţa faţă de celulele şi ţesuturile proprii apar în timpul dezvoltării limfocitelor, numite şi celule B. Aceasta are loc în măduva osoasă, unde celulele B sunt generate şi de asemenea în timpul migraţiei acestor celule B către ţesuturile periferice. Unele celule B trec prim glanda timus şi se specializează în diverse activităţi. Aceste celule specializate se numesc celule T. Există două tipuri de celule T: celule T ajutătoare, care ajută celulele B să producă anticorpii care atacă şi distrug organismele patogene invadatoare (bacterii, viruşi, ciuperci etc.) şi celule T supresoare, sunt proiectare să limiteze celulele B şi celulele T ajutătoare când acestea devin prea agresive. Se postulează că unul din mecanismele care operează în dezvoltarea tulburărilor autoimune implică un sistem imunitar care şi-a pierdut echilibrul natural ori prin slăbirea răspunsului celulelor T supresoare, ori prin supraproducţia de celule B şi T ajutătoare, care pot fi implicate în producerea de anticorpi ce atacă în mod eronat celulele şi ţesuturile propriului organism, eşuând în a le identifica drept parte a propriului organism. Este neclar de ce anumite tipuri de ţesuturi sunt selectate pentru atac (Lipsky şi Diamond, 2005)

George Solomon (1964, 1968, 1974, 1981) de la Universitatea Stanford a fost primul medic american care a studiat interacţiunea dintre minte şi sistemul imunitar. Solomon trata în anii 60 pacienţi cu artrită reumatoidă şi a observat că aceşti pacienţi intrau de obicei într-o recădere în timpul perioadelor stresante din vieţile lor. A lansat ipoteza că sistemul imunitar trebuie să fie în vreun fel declanşat pentru a ataca încheieturile pacientului în perioadele de stres. Apoi a lansat ipoteza că sistemul nostru imunitar trebuie să fie sensibil la stres şi să răspundă la emoţii şi gânduri.

În 1970, psihologul Robert Ader şi colegul său imunolog Nicholas Cohen, ambii de la Şcoala de Medicină a Universităţii Rochester, au reuşit să realizeze un set ingenios de experimente cu şoareci prin care au fost capabili să demonstreze condiţionarea răspunsurilor sistemului imunitar. Unui grup de şoareci i s-a administrat o injecţie cu medicamentul imunosupresor cytoxan. Aceasta a fost dublată de expunerea la apă îndulcită cu zaharină, pe care şoarecii o beau. După ce şoarecilor li s-a dat apă îndulcită, s-a demonstrat suprimarea răspunsului imunitar chiar şi peste 14 zile, când şoarecilor li s-a făcut o injecţie cu soluţie salină cuplată cu expunere la apă îndulcită cu zaharină. De una singură, injecţia de soluţie salină fără expunere la apa îndulcită nu a produs aceeeaşi suprimare a sistemului imunitar (1975). Mai târziu, Ader şi Cohen (1981, 1982, 1985) au studiat un grup de şobolani care aveau lupus erithematosus. Ader a reuşit să condiţioneze şobolanii să-şi reducă agresivitatea sistemului imunitar faţă de propriile lor celule. Rezultatele au constat într-o impresionantă reducere clinică a simptomelor de inflamaţie acută. Mai târziu, Karen Olness (1992) a reuşit să folosească acest model pentru a ajuta o fetiţă care suferea de lupus, condiţionându-i sistemul imunitar să fie suprimat şi reducând tratamentele planificate de chemoterapie de la 12 la 6, şi a obţinut o îmbunătăţire clinică semnificativă care a durat mai mult de 5 ani.

Astăzi se înţelege că mintea afectează sistemul imunitar prin secreţia de nurotransmiţători şihormoni care activează receptori specifici de pe suprafaţa limfocitelor T şi B. Aceasta activează anumite mecanisme intracelulare care ori le suprimă, ori le intensifică activitatea ca şi celule ale răspunsului sistemului imunitar.

Unii autori au numit aceste molecule specifice secretate de sistemul nervos central şi care afectează sistemul imunitar „neuroimunotransmiţători”.
Bowers şi Kelly (1979) au raportat că sistemul imunitar poate deveni disfuncţional în următoarele moduri: hipoactiv (suprimat), hiperactiv (intensificat) sau prost ghidat (confuz). Când sistemul imunitar este suprimat, persoanele devin mai susceptibile la infecţii şi boli maligne proliferante. Când sistemul imunitar este intensificat în mod anormal, persoanele sunt predispuse la numeroase alergii şi un posibil astm bronşic. Când sistemul imunitar este confuz, persoanele sunt predispuse la tulburări autoimune precum scleroza multiplă sau lupus.

Conexiunea creierului cu sistemul imunitar se presupune a fi mediată prin calea limbică-hipotalamică-pituitară. Sistemul imunitar răspunde prin secreţia de hormoni şi alte substanţe specifice care acţionează ca neuroimunotransmiţători, şi care livrează astfel mesaje specifice de la sistemul nervos central la sistemul imunitar. Bouth şi Ashbridge (1993) au propus că sistemele imunitar şi nervos central sunt o entitate integrată unică, având obiectivul comun de a stabili şi menţine o identitate de sine.

Discuţie

Timp de secole, medicina alopată vestică a crezut că sistemul imunitar este un sistem separat şi independent în cadrul corpului uman, care nu e controlat de sistemul nervos central. Cu toate acestea, mii de studii de cercetare făcute în ultimii 40 de ani ne-au oferit un corpus de date ştiinţifice care au confirmat că sistemul imunitar şi sistemul nervos central comunică unul cu celălalt în mod regulat şi că nu sunt independente unul de altul. Bolile autoimune sunt caracterizate de căderi şi remisii ciclice, care rezultă dintr-o disfuncţie a sistemului imunitar prin care celulele propriului sistem imunitar atacă anumite celule şi ţesuturi din cadrul propriului corp, identificându-le greşit drept organisme străine.

selectie dintr-un articol despre sistemul imunitar :
sursa : nlpexplorer.eu

Posted in: studii diabet