Nu cumva grăsimile rele nu-s chiar atât de rele?

Posted on January 8, 2012

0



Nimeni n-a dovedit vreodată că grăsimile saturate îngroaşă arterele şi cauzează boli de inimă

de Nina Teicholz, Men’s Health (Magazine)
2007

Imaginaţi-vă că aţi fi forţaţi să trăiţi mîncînd doar carne roşie şi lapte integral. Un meniu care, ni s-a spus mereu, ar fi compus cel puţin 60% din grăsimi – dintre care cam jumătate ar fi saturate. Dacă vă zboară gîndul imediat la statine şi stenturi post-infarct, poate doriţi să revedeţi straniul caz al tribului nomad Masai, din Kenya şi Tanzania.

În anii ’60, un om de ştiinţă de la Universitatea Vanderbilt, doctorul George Mann, a descoperit că bărbaţii Masai consumau exact alimentele menţionate mai sus (suplimentîndu-şi dieta cu sînge de la vitele păstorite de ei). Şi totuşi aceşti nomazi, care erau şi foarte supli, aveau unul dintre cele mai scăzute niveluri ale colesterolului măsurate vreodată şi practic nu suferiseră niciodată de boli de inimă.

Zăpăciţi de această descoperire, savanţii au contraargumentat că membrii trebului trebuie să fi avut o anume protecţie genetică împotriva acumulării de colesterol. Dar cînd au început să monitorizeze un grup de bărbaţi Masai care se mutaseră în Nairobi şi adoptaseră o dietă mai modernă, cercetătorii britanici au descoperit că în urma mutării colesterolul acestora crescuse fulminant.

Observaţii similare au fost făcute asupra unui alt trib kenyan, Samburu, ca şi asupra tribului Fulani din Nigeria. Aceste descoperiri par să contrazică faptul că a mînca grăsimi saturate conduce la boli de inimă, însă poate vă va surprinde să aflaţi că acest „fapt“ nu-i deloc… un fapt. Este, mai corect spus, o ipoteză din anii ’50, care n-a fost niciodată dovedită ca reală.

Prima incriminare ştiinţifică a grăsimii saturate a avut loc în 1953. În acel an, un fiziolog pe nume Ancel Keys a publicat o lucrare foarte influentă: „Ateroscleroza, o problemă recentă de sănătate publică“. Keys scria că, deşi rata mortalităţii totale din SUA era în scădere, numărul deceselor cauzate de boli de inimă creştea constant. Şi pentru a explica de ce el a comparat consumul de grăsimi şi mortalitatea produsă de boli de inimă în şase ţări: SUA, Canada, Australia, Anglia, Italia şi Japonia.

Americanii consumau cele mai multe grăsimi şi aveau cel mai mare număr de decese provocate de boli de inimă; japonezii consumau cele mai puţine grăsimi şi aveau cele mai puţine decese provocate de boli de inimă. Celelalte ţări se situau cuminţi între cele două extreme. Cu cît era mai mare consumul de grăsimi, conform cu statisticile privind dieta la nivel naţional, cu atît creştea şi rata bolilor de inimă. Şi invers. Keys a denumit corelaţia aceasta „o legătură remarcabilă“ şi s-a apucat să răspîndească în public ipoteza că ingerarea de grăsimi cauzează boli de inimă. Aceasta a devenit cunoscută drept „ipoteza dietei pentru inimă“.

La vremea aceea, o sumedenie de savanţi manifestau scepticism faţă de aserţiunile lui Keys. Unul dintre critici era Jacob Yerushalmy, fondatorul programului de învăţămînt superior în domeniul biostatisticii de la University of California, Berkeley. Într-o lucrare publicată în 1957, Yerushalmy a remarcat faptul că, deşi datele culese din cele şase ţări şi examinate de Keys păreau să sprijine „ipoteza dietei pentru inimă“, în realitate erau disponibile statistici pentru nu mai puţin de 22 de ţări. Iar cînd toate cele 22 au fost analizate, legătura dintre consumul de grăsimi şi bolile inimii a dispărut. Spre exemplu, rata mortalităţii cauzate de boli de inimă din Finlanda era de 24 de ori mai mare decît în Mexic, cu toate că rata consumului de grăsimi din cele două ţări era similară.

O altă critică proeminentă la adresa studiului lui Keys se referea la faptul că el observase doar o corelaţie între două fenomene, nu o legătură cauzală clară. Ceea ce făcea posibilă varianta că o altă cauză, necuantificată sau neimaginată pînă atunci, se afla la baza bolilor de inimă. În definitiv, mîncau americanii mai multe grăsimi decît japonezii, dar poate că de asemenea consumau şi mai mult zahăr şi pîine albă şi se uitau mai mult la televizor.

În ciuda vizibilelor defecte din argumentaţia lui Keys, „ipoteza dietei pentru inimă“ suna foarte convingător, iar curînd după aceea a ajuns să fie promovată din greu de AHA (American Heart Association) şi de presă. Era numai bună să-i ofere publicului cu educaţie superioară o speculaţie de bun-simţ privitoare la motivul pentru care ţara se afla în plină epidemie de boli coronariene. „Oamenii ar trebui să cunoască faptele“, spunea Keys într-un interviu din 1961 acordat revistei Time, pe a cărei copertă a apărut. „Apoi, dacă vor să-şi sape groapa cu dinţii, n-au decît.

În 1970, un studiu care îngloba şapte ţări a fost considerat piatra de hotar a realizărilor lui Ansel Keys. Părea să susţină cu date noi „ipoteza dietă – inimă“. În acest studiu, Keys raporta că în cele şapte ţări selectate de el – SUA, Japonia, italia, Grecia, Iugoslavia, Finlanda şi Olanda – consumul de grăsimi animale reprezenta un puternic indicator de predicţie asupra atacurilor de cord într-un interval de cinci ani. La fel de importantă era legătura pe care o semnala el între colesterolul total şi mortalitatea indusă de boli cardiace. Ea l-a făcut să conchidă imediat că grăsimea saturată din hrana de origine animală – nu alte tipuri de grăsimi – este cea care creşte colesterolul şi în final duce la boli de inimă.

Fireşte, susţinătorii „ipotezei dietei pentru inimă“ au salutat studiul, catalogîndu-l drept dovada că a mînca grăsimi saturate conduce la atacuri de cord. Însă datele erau departe de-a fi solide. Şi asta pentru că în trei dintre ţări (Finlanda, Grecia şi Iugoslavia) nu se observase o asemenea corelaţie.

De pildă, în estul Finlandei se înregistrau de cinci ori mai multe decese cauzate de atacuri de cord şi de două ori mai multe boli cardiace decît în vestul Finlandei, în ciuda faptului că între cele două regiuni existau diferenţe minime în ceea ce priveşte consumul de grăsime animală şi nivelul de colesterol. Iar Keys, deşi a furnizat aceste date în raportul său final, a trecut peste ele ca şi cînd n-ar fi fost. Însă problema şi mai mare a fost probabil presupunerea sa că grăsimea saturată e nesănătoasă fiindcă afectează nivelul colesterolului.

Trioul grăsimilor saturate

Există mai mult de o duzină de soiuri de grăsimi saturate, totuşi omul consumă cu preponderenţă doar trei: acidul stearic, acidul palmitic şi acidul lauric. Acestea reprezintă aproape 95% din grăsimile saturate conţinute într-un antricot de cea mai bună calitate, o felie de şuncă sau o bucată de piele de pui, ori aproape 70% din grăsimile conţinute în unt sau în laptele integral.

Astăzi e recunoscut faptul că acidul stearic nu are nici un efect asupra nivelului colesterolului. În realitate, acidul stearic – care se găseşte în cantităţi mari în cacao, nu doar în grăsimea animală – e convertit de ficat într-o grăsime mononesaturată numită acid oleic. E vorba chiar de acea grăsime sănătoasă pentru inimă care se găseşte în uleiul de măsline. Ca urmare, în general savanţii clasează acest acid gras saturat ori printre cele benigne, ori printre cele potenţial benefice pentru sănătate.

Acidul palmitic şi cel lauric sînt însă cunoscute ca avînd efect de creştere a colesterolului total. Dar iată şi adevărul mai rar difuzat public: Cercetările arată că, deşi aceste două tipuri de acizi graşi saturaţi cresc LDL (colesterolul „rău“), ele cresc la fel de mult, dacă nu şi mai mult, nivelul HDL (colesterolul „bun“). Iar asta face să scadă riscul de boli cardiace. Pentru că se consideră că LDL căptuşeşte cu plăci de grăsime pereţii interiori ai arterelor, în vreme ce HDL dizolvă aceste plăci. Aşadar, creşterea ambelor tipuri de colesterol reduce proporţia colesterolului rău în favoarea celui bun. Asta ar explica de ce numeroase studii au raportat că proporţia HDL/LDL este un mai bun indiciu pentru prezicerea bolilor de inimă decît nivelul LDL luat separat.

Toate acestea terfelesc afirmaţiile lui Keys cum că ar exista o relaţie clară între consumul de grăsimi saturate, colesterol şi bolile de inimă. Dacă grăsimea saturată nu creşte colesterolul în aşa fel încît să producă risc de boli cardiace, atunci metodologia cercetării ştiinţifice spune că „ipoteza dietei pentru inimă“ trebuie respinsă. Şi totuşi, în anul 1977 ea continua să fie o idee de viitor.

Acela a fost anul în care Congresul SUA a ridicat la rang de politică guvernamentală recomandarea de a se adopta o dietă săracă în grăsimi, bazîndu-se în principal pe opinia experţilor în sănătate care sprijineau „ipoteza dietei pentru inimă“. A fost o decizie întîmpinată cu intense critici de comunitatea ştiinţifică, inclusiv de American Medical Association. Pentru că girarea la nivel oficial a unei diete sărace în grăsimi putea duce la schimbarea obiceiurilor alimentare a milioane de americani, iar efectele potenţiale ale unei asemenea strategii erau foarte contraversate şi cu siguranţă nu fusese adusă nici o dovadă favorabilă.

S-au cheltuit miliarde de dolari din banii contribuabililor în tentativa de a dovedi „ipoteza dietei pentru inimă“. Şi totuşi, studiu după studiu, toate au eşuat în a furniza dovada incontestabilă că ingestia de grăsimi saturate conduce la boli cardiace. Cel mai recent exemplu este Women’s Health Initiative, cel mai vast şi mai scump (725 de milioane USD) studiu guvernamental de pînă acum. Rezultatele, publicate anul acesta (n.trad.: în 2007), arată că o dietă săracă în grăsimi în general şi grăsimi saturate în particular nu a avut ca efect nici o scădere a ratei bolilor de inimă şi a infarctelor la 20.000 de femei care au urmat această dietă pe o perioadă medie de 8 ani.

Dar lucrarea care cuprinde rezultatele studiului, ca multe altele, îşi minimizează propriile-i descoperiri şi îndreaptă atenţia către alte patru studii, care, cu mulţi ani în urmă, păreau să fi găsit o legătură între grăsimea saturată şi bolile cardiace. Dat fiind acest fapt, merită să aruncăm o privire mai atentă la fiecare dintre acele studii.

• Studiul de la Los Angeles VA Hospital (1969). Acest studiu, întreprins de UCLA pe 850 de bărbaţi, a concluzionat că cei care au înlocuit timp de 5 ani grăsimile saturate cu grăsimi polinesaturate au fost mai puţin predispuşi la deces cauzat de boli cardiace şi infarct decît cei care nu şi-au schimbat dieta.

Totuşi, în rîndul celor care şi-au schimbat dieta s-au înregistrat mai multe decese cauzate de cancer, iar vîrsta medie la care s-au înregistrat decesele a fost aceeaşi la ambele grupuri. Mai mult, „dintr-o scăpare“, autorii studiului au neglijat să colecteze de la circa 100 de bărbaţi date cruciale referitoare la obiceiul fumatului. De asemenea, eu au recunoscut că subiecţii au urmat dieta doar în jumătate din timpul stabilit.

• Studiul Oslo asupra „ipotezei dietei pentru inimă“ (1970). Două sute de bărbaţi au urmat o dietă săracă în grăsimi saturate timp de cinci ani, în vreme ce un alt grup a mîncat fără restricţii. Printre cei supuşi dietei s-au înregistrat mai puţine atacuri de inimă, dar în totalul deceselor n-a existat nici o diferenţă între cele două grupuri.

• Studiul spitalului psihiatric finlandez (1979). Acest studiu s-a desfăşurat în perioada 1959-1971 şi, aparent, a înregistrat o reducere a bolilor cardiace la pacienţii cu boli psihice care au urmat o dietă „pentru reducerea colesterolului“. Însă experimentul a fost prost condus şi a scăpat de sub control. Aproape jumătate dintre cei 700 de participanţi au intrat sau au părăsit studiul în diverse momente pe parcursul celor 12 ani.

• Studiul St. Thomas privind regresul aterosclerozei (1992). Numai 74 de bărbaţi au reuşit să termine acest studiu de 3 ani desfăşurat la spitalul St. Thomas din Londra. S-a depistat o reducere a evenimentelor cardiace la bărbaţii suferinzi de boli de inimă care au adoptat o dietă săracă în grăsimi. Există totuşi o hibă importantă: dieta care le-a fost prescrisă era de asemenea săracă în zaharuri.

Studii defectuoase

Aceste patru studii, deşi au defecte majore şi dimensiuni minuscule comparativ cu Women’s Health Initiative, sînt adesea citate drept dovezi incontestabile că grăsimile saturate cauzează boli de inimă. O mulţime de alte studii mai recente aruncă umbra îndoielii asupra „ipotezei dietei pentru inimă“. Acestea trebuie evaluate în contextul tuturor celorlalte cercetări.

În anul 2000, un respectat grup de cercetători din toată lumea, numit Cochrane Collaboration, a întreprins o metaanaliză (n.trad.: o regrupare a mai multor studii statistice efectuate pe loturi mai mari, cu scopul de a se creşte numărul de cazuri; astfel devine posibilă formularea unor concluzii mai generale asupra problemei cercetate.) a literaturii ştiinţifice referitoare la dietele pentru reducerea colesterolului.

După ce a aplicat criterii de selecţie riguroase (au fost excluse 219 studii), grupul Cochrane a examinat 27 de studii care implicau mai mult de 18.000 de participanţi. Deşi autorii studiilor concluzionaseră că reducerea grăsimii din dietă ar putea ajuta la reducerea ratei bolilor de inimă, datele publicate de ei arătau în realitate că dietele sărace în grăsimi saturate nu aveau nici un efect semnificativ asupra mortalităţii, nici măcar asupra deceselor provocate de atacuri de cord.

A fost dezamăgitor că n-am găsit nimic mai clar de-atît“, afirmă doctorul Lee Hooper, conducătorul analizei Cochrane. Dacă această analiză exhaustivă nu a furnizat nici o dovadă a pericolului reprezentat de grăsimile saturate, afirmă Hooper, motivul poate fi acela că studiile analizate nu s-au desfăşurat pe perioade suficient de lungi sau că participanţii n-au scăzut suficient de mult consumul de grăsimi saturate. Desigur, există şi o a treia posibilitate, pe care Hooper n-o menţionează: „ipoteza dietei pentru inimă“ este incorectă.
Doctorul Ronald Krauss nu merge pînă acolo încît să afirme că grăsimile saturate sînt benefice. „Dar“, recunoaşte el, „nu avem dovezi convingătoare nici pentru afirmaţia că ar fi rele“.

Timp de 30 de ani, dr. Krauss, profesor asociat la catedra de ştiinţe ale nutriţiei de la University of California Berkeley, a studiat efectul dietei şi al lipidelor sanguine asupra bolilor cardiovasculare. El arată că, deşi conform unor studii înlocuirea grăsimilor saturate cu grăsimi nesaturate scade riscul de boli cardiace, acest lucru nu înseamnă că grăsimile saturate determină îngustarea arterelor. „Ar putea pur şi simplu să însemne că grăsimile nesaturate reprezintă o opţiune şi mai sănătoasă“, spune el.

Dar povestea nu se termină aici. În 1980, dr. Krauss şi colegii săi au descoperit că LDL e departe de a fi particula simplă şi „rea“ care se credea pînă acum că este. De fapt ea se prezintă sub o serie întreagă de mărimi, cunoscute ca subfracţii. Unele subfracţii LDL sînt mari şi pufoase. Altele sînt mici şi dense. Distincţia dintre aceste două categorii este importantă.

Cu un deceniu în urmă, cercetătorii canadieni au raportat că bărbaţii cu un număr mai mare de subfracţii LDL mici şi dense prezentau un risc de astupare a arterelor de patru ori mai mare decît cei cu un număr mai mic de astfel de subfracţii. În acelaşi timp, nici o astfel de legătură nu s-a descoperit în privinţa particulelor LDL mari şi pufoase. Descoperirile acestea au fost confirmate de studii ulterioare.

Legătura cu bolile cardiace

Acum, iată legătura cu grăsimile saturate: Dr. Krauss a descoperit că la oamenii care şi-au înlocuit carbohidraţii din dietă cu grăsimi – saturate sau nesaturate – numărul de subfracţii LDL mici şi dense a scăzut. Asta conduce la ideea extrem de contrariantă că dacă înlocuim micul dejun format din cereale cu un mic dejun format din ouă cu şuncă am putea să ne reducem riscul de boli cardiace.

Bărbaţii sînt predispuşi într-o mai mare măsură decît femeile la subfracţii LDL mici şi dense. Totuşi predispoziţia este foarte flexibilă şi, conform dr. Krauss, poate fi activată cînd adoptăm diete cu mulţi carbohidraţi şi puţine grăsimi sau anulată cînd reducem carbohidraţii şi creştem consumul de grăsimi, inclusiv din cele saturate. „Există un subgrup de oameni cu risc mare de boli coronariene care ar putea răspunde bine la o dietă săracă în grăsimi“, spune dr. Krauss. „Însă se pare că majoritatea oamenilor sănătoşi nu obţine mare lucru de pe urma unei diete sărace în grăsimi, în ceea ce priveşte factorii de risc pentru boli de inimă, decît dacă în acelaşi timp scade în greutate şi face exerciţii fizice. Iar o dietă săracă în grăsimi, dacă mai e şi încărcată de carbohidraţi, poate în realitate să producă schimbări negative în lipidoza sanguină.

Dr. Krauss este o personalitate foarte respectată, iar lucrările sale sînt publicate intensiv; a fost de două ori preşedinte comitetului care a alcătuit ghidul nutriţional al AHA. Şi totuşi, vastele implicaţii ale cercetărilor sale continuă să nu fie luate în seamă. „Cercetătorii din mediul academic consideră că grăsimea saturată e nocivă“, spune Penny Kris-Etherton, distinsă profesoară de nutriţie la Penn State University, citînd ca dovadă „multele studii“ care, consideră ea, demonstrează acest lucru. Dar nu toată lumea acceptă aceste studii, iar opozanţii lor descoperă că este greu să te faci auzit. Kris-Etherton recunoaşte că „acceptarea dovezilor care sugerează contrariul întîmpină o mare rezistenţă“.

Luaţi ca exemplu un studiu din 2004 întreprins la Harvard University, avînd ca subiecţi femei vîrstnice suferinde de boli cardiace. Cercetătorii au depistat că probabilitatea ca boala acestor femei să se înrăutăţească scădea pe măsură ce creştea consumul lor de grăsimi saturate. Unul dintre conducătorii studiului, doctorul Dariush Mozaffarian, profesor asistent la şcoala de sănătate publică a universităţii Harvard, îşi aminteşte formidabila politică de opoziţie pe care a întîmpinat-o din partea altor reviste de specialitate înainte de a reuşi să publice lucrarea. „În domeniul nutriţiei, este foarte greu să publici ceva ce se împotriveşte dogmei în vigoare“, spune Mozaffarian. „Dogma spune că grăsimea saturată e nocivă, dar afirmaţia asta nu se bazează, după părerea mea, pe dovezi clare.“  Mozaffarian consideră că e crucial pentru oamenii de ştiinţă să-şi păstreze receptivitatea. „Descoperirile noastre ne-au luat şi pe noi prin surprindere. Iar cînd are loc o descoperire care contrazice lucruri oficial stabilite, ea nu ar trebui să fie suprimată, ci adusă la cunoştinţa generală şi cercetată cît mai intens posibil.

Studii părtinitoare

Poate că acest caracter clar părtinitor, în defavoarea grăsimilor saturate, se vădeşte cel mai pregnant în studiile asupra dietelor sărace în carbohidraţi. Multe versiuni ale acestor diete sînt controversate deoarece nu impun nici o limitare a consumului de grăsimi saturate. Drept rezultat, suporterii „ipotezei dietă pentru inimă“ au contraatacat cu argumentul că dietele sărace în carbohidraţi duc la creştera riscului de boli cardiace. Însă cercetările publicate nu arată că aşa ar sta lucrurile. Cînd s-a făcut comparaţia directă între persoanele cu dietă săracă în carbohidraţi şi persoanele cu dietă săracă în grăsimi, cei care ţineau dieta săracă în carbohidraţi au obţinut scoruri semnificativ mai bune în privinţa markerelor pentru boli de inimă, incluzînd colesterolul LDL de tip mic şi dens, raportul HDL/LDL şi trigliceridele, care măsoară cantitatea de grăsimi din sînge.

De exemplu, într-un recent studiu de 12 săptămîni, savanţii de la University of Connecticut au trecut un număr de bărbaţi şi femei supraponderali fie pe dietă săracă în carbohidraţi, fie pe dietă săracă în grăsimi. Cei care au urmat dieta săracă în carbohidraţi au consumat 36 de grame de grăsime saturată zilnic (22% din totalul caloriilor), reprezentînd mai mult decît triplul cantităţii de grăsime din dieta cu conţinut redus de grăsimi. Şi totuşi, în pofida ingestiei unei cantităţi de grăsimi saturate considerabil crescute, persoanele care au urmat dieta cu conţinut scăzut de carbohidraţi şi-au redus şi numărul de subfracţii LDL mici şi dense, şi raportul HDL/LDL, într-o mai mare măsură decît cei care au ţinut o dietă săracă în grăsimi. În plus, trigliceridele au scăzut cu 51% în grupul dietei sărace în carbohidraţi, comparativ cu doar 19% în grupul dietei sărace în grăsimi.

Aceste rezultate merită luate în seamă, deoarece, chiar dacă colesterolul este factorul de risc cel mai des citat cînd vine vorba de boli cardiace, nivelul trigliceridelor poate fi în egală măsură relevant. Într-un studiu pe durata a 40 de ani întreprins la University of Hawaii, oamenii de ştiinţă au descoperit că nivelurile scăzute ale trigliceridelor la vîrste mijlocii sînt cel mai bun indicator care previzionează „supravieţuirea de excepţie“ – definită ca vieţuirea pînă la vîrsta de 85 de ani fără a suferi de vreo boală importantă.

În concordanţă cu unul dintre conducătorii studiului, dr. Jeff Volek, de la departamentul de cercetare şi dezvoltare, doi factori influenţează cantitatea de grăsime care circulă prin venele noastre. Primul este, desigur, cantitatea de grăsime ingerată. Însă factorul cel mai important e mai puţin evident. S-a dovedit că organismul creează grăsimi din carbohidraţi. Care este mecanismul: Carbohidraţii ingeraţi (în special amidon şi zahăr) sînt absorbiţi în sistemul circulator ca zaharuri. Pe măsură ce creşte ingestia de carbohidraţi, creşte şi cantitatea de zaharuri din sînge. Lucrul acesta face ca organismul să elibereze hormonul insulină. Treaba insulinei este să normalizeze nivelul zahărului din sînge, dar ceea ce mai face ea în plus este să-i semnalizeze organismului că e momentul să depoziteze grăsime. Ca rezultat, ficatul începe să transforme excesul de zaharuri din sînge în trigliceride, adică grăsimi.

Toate acestea ne ajută să înţelegem de ce dieta săracă în carbohidraţi din studiul lui Volek a avut drept rezultat o mai mare reducere a grăsimilor din sînge. Restrîngerea cantităţii de carbohidraţi din alimentaţie menţine insulina la un nivel scăzut, fapt care la rîndul său micşorează producţia internă de grăsimi şi permite ca o cantitate mai mare din grăsimea ingerată să fie arsă pentru obţinerea de energie.

Şi totuşi, cu toate aceste noi date şi cu lipsa de suport ştiinţific a „ipotezei dietei pentru inimă“, cele mai recente recomandări în domeniul nutriţiei ale AHA au redus cantitatea de grăsimi saturate recomandată de la 10% din totalul caloriilor la 7% sau mai puţin. „Scopul nostru a fost să încurajăm oamenii să scadă încă şi mai mult cantitatea de grăsimi saturate din dieta lor, fiindcă există o relaţie lineară între consumul de grăsimi saturate şi colesterolul LDL“, spune Alice H. Lichtenstein, doctor în ştiinţe, şefa comitetului pentru nutriţie al AHA care a scris recomandările.

Cum rămîne, atunci, cu descoperirea dr. Krauss conform căreia nu toate particulele de LDL sînt la fel? Lichtenstein spune că acest comitet condus de ea nu le-a luat în calcul, dar că s-ar putea s-o facă pe viitor.

S-ar putea ca nu mîncarea proastă să cauzeze bolile de inimă, ci obiceiurile proaste. La urma urmei, în studiul lui Volek, şi participanţii care au urmat dieta săracă în grăsimi (care era bogată în carbohidraţi) şi-au scăzut nivelul trigliceridelor. „Factorul-cheie este că nu s-au supraalimentat“, spune Volek. „Asta a permis să fie folosiţi carbohidraţii mai degrabă ca formă de energie decît să fie transformaţi în grăsime.Poate că aceasta e cea mai importantă idee. Dacă în mod constant ingerezi mai multe calorii decît arzi, cîştigînd greutate, riscul de a face boli cardiace creşte şi el – indiferent dacă în dieta ta predomină grăsimile saturate, carbohidraţii sau ambele.

Dar dacă duci un stil de viaţă sănătos – nu eşti supraponderal, nu fumezi, faci regulat exerciţii –, atunci compoziţia dietei tale va fi mai puţin importantă. Astfel, pe baza cercetărilor întreprinse de Volek şi Krauss, o dietă pentru slăbire sau pentru menţinerea greutăţii în care o parte din carbohidraţi sînt înlocuiţi cu grăsimi (fie ele şi saturate) va reduce markerii pentru riscul de boli cardiace în mai mare măsură decît dacă ai urma o dietă săracă în grăsimi şi bogată în carbohidraţi.

Mesajul nu este că ar trebui să te năpusteşti la unt, şuncă şi brînză“, spune Volek. „Mesajul e că nu există nici un motiv ştiinţific pentru care mîncarea naturală ce conţine grăsime saturată n-ar putea sau n-ar trebui să facă parte dintr-o dietă sănătoasă.

http://www.healthymuslim.com/articles/stief-the-dietary-fat-cholesterol-and-heart-hypothesis-what-if-bad-fat-isnt-so-bad.cfm

În continuarea celor de mai sus vin şi cu cîteva informaţii mai specifice despre colesterolul LDL, în principal de pe acest blog.

„Colesterolul rău“ (LDL) în sine nu reprezintă un pericol pentru organism. Sînt nişte molecule oarecare menite să transporte lipidele de la ficat la organe. Problema apare atunci cînd aceste molecule se oxidează. Prin oxidare devin pro-inflamatorii, imunogenice (adică declanşează un răspuns imunologic din partea organismului), afectează pereţii vaselor de sînge şi, foarte interesant, devin capabile să transforme celulele imunitare numite macrofage în aşa-numite „celule spumoase“, care alcătuiesc placa ce îngustează pe interior arterele. Ateroscleroza este deci un efect direct al oxLDL-ului (LDL-ul oxidat) – a nu se înţelege că oxLDL este singura cauză, ci că este o cauză directă şi majoră.

Acum începe partea interesantă pentru noi. Moleculele de LDL sînt, prin graţia naturii generoase, căptuşite cu antioxidanţi. Deci ea, natura, a avut grijă să ia măsuri împotriva îmbolnăvirii noastre. Cei mai importanţi dintre aceşti antioxidanţi sînt vitamina E şi coenzima Q10. De remarcat că acestea două funcţionează optim numai împreună, deci nu vă grăbiţi să vă îndopaţi cu supliment de vitamina E dacă nu aveţi şi un nivel corespunzător al coenzimei.

(De altfel, nu vitamina E, ci coenzima Q10 este promotorul luptei împotriva oxidării, iar suplimentarea cu vitamina E poate chiar, în unele cazuri, să grăbească oxidarea, pe cînd suplimentarea cu coenzimă s-a dovedit a avea remarcabile efecte împotriva bolilor cardiovasculare.)

Alimentaţia omului modern însă aglomerează o mulţime de oxidanţi care, desigur… oxidează molecula de LDL. Un oxidant foarte puternic pentru LDL sînt acizii graşi polinesaturaţi, care se întîlnesc în dieta modernă în special sub forma acizilor linoleici.

Acizii linoleici abundă în uleiurile obţinute pe cale industrială din seminţe: porumb, floarea soarelui, şofrănel, soia, rapiţă etc. S-a dovedit că oxidarea LDL este direct proporţională cu cantitatea de grăsime polinesaturată din dietă.

Conform testelor pe subiecţi umani (http://atvb.ahajournals.org/cgi/content/abstract/24/3/498), înlocuirea grăsimilor saturate din dietă cu grăsimi polinesaturate sporeşte gradul de oxidare a LDL.

Ce înseamnă asta, mai exact? Înseamnă, din nou, că celebra „dietă pentru inimă“ prescrisă de atît amar de vreme de cardiologi, în care pacienţilor li se limitează drastic sau chiar li se interzice consumul de grăsime animală (saturată), permiţîndu-li-se în schimb consumul de uleiuri produse industrial este o eroare majoră, care nu face decît să întreţină boala cardiovasculară.

Organismul luptă împotriva oxidării prin faptul că îşi fabrică el însuşi coenzimă Q10. Condiţia obligatorie pentru aceasta este însă ca organismul să aibă la dispoziţie niveluri optime de vitamine (în principal vitaminele B2, B3, B5, B6, B12, vitamina C) şi acid folic, din care să poată sintetiza coenzima. Trebuie ţinut cont de faptul că pe măsură ce înaintăm în vîrstă se micşorează producţia de coenzimă Q10 în organism; de asemenea, în mod ironic, producţia e redusă puternic de… statine, medicamentele care au ca acţiune reducerea colesterolului. Dacă există un supliment care să merite luat după criteriile tuturor, inclusiv ale practicanţilor medicinei clasice, atunci acel supliment este coenzima Q10.

***
Despre relaţia dintre fructoză şi oxidarea LDL, o sinteză de informaţii de pe blogul dr. Stephan Guyenet:
(LDL este de fapt o lipoproteină, adică un ansamblu de proteine şi lipide.)

Diabetul de ambele tipuri, I şi II, este asociat cu niveluri crescute de oxLDL; ca urmare, menţinerea pe perioade lungi a unui nivel ridicat al glucozei în sînge poate contribui la oxidarea LDL, deoarece se produce glicozilarea unei proteine din LDL (glicolizarea este procesul prin care glucoza se leagă chimic de o proteină, rezultînd o glicoproteină, deci molecula iniţială este denaturată, nu-şi mai poate îndeplini funcţiile pentru care a fost programată; glicolizarea proteinelor din organism produce complicaţiile diabetului). Consumul de fructoză este un cunoscut factor de creştere a oxidării LDL, pentru că fructoza este un agent glicolizant foarte puternic (se lipeşte neselectiv de alte molecule, cauzînd diverse probleme). Lipidele circulă din tractul digestiv către ficat pentru a fi metabolizate, iar pe acest traseu, în vena portală, intervine fructoza şi interacţionează cu aceste lipide, deturnîndu-le.

Concluzia: rolul major în bolile cardiovasculare nu îl joacă grăsimile saturate sau colesterolul, ci uleiurile obţinute pe cale industrială şi zaharurile.

(traducere: onaf )

Tagged: ,
Posted in: dieta, nutritie