Comportamentul alimentar

Posted on July 4, 2010

0


Comportamentul alimentar

(click)

Obezitatea in lume” Procentul din populatia adulta care este obeza (cati obezi sunt in fiecare tara, procentual fata de populatia adulta, date din perioada 1996 – 2003). [Sursa: Wikipedia care citeaza ca sursa originala “OECD Factbook 2005 – ISBN 92-64-01869-7”]

(click)

Obezitatea in lume” Cati oameni sunt obezi (au BMI>30) procentual din populatia adulta a tarii respective [sursa Organizatia Mondiala a Sanatatii, SCN News, Number 29, (2004- 2005) p5-12; observatie: Marea Britanie (UK) da o statistica din 1986-87, celelalte tari au statistici din 1992 pana in 2002].

Cuvantul “dieta” nu este bun, te face sa te gandesti la privatiuni, mai potrivit este “planificarea alimentatiei”, ceva ce tu poti controla, tu spui ce vei manca. Infometarea este de cele mai multe ori un exercitiu inutil, fiindca masa corporala, asemenea glucozei, este controlata printr-un mecanism homeostatic (=aceeasi stare). Orice schimbare de greutate, determina din partea organismului un contra raspuns puternic, pentru a rezista schimbarii.

Apararea greutatii corpului si relatia necorespunzatoare dintre greutate si actiunea insulinei se pare ca se datoreaza celulelor care acumuleaza grasimea, adipocitele. Initial considerate ca fiind doar niste “cutii cu grasime”, acum s-a ajuns la concluzia ca de fapt adipocitele fac parte din sistemul nostru endocrin.

Adipocitele din tesutul adipos produc leptina (din grecescul subtire, slab; Jeff Friedman 1994) o proteina sub controlul genei obezitatii (ob), care se gaseste in sange la o concentratie proportionala cu masa de grasime din corp. Leptina semnalizeaza corpului si mai ales creierului ca exista suficiente rezerve de energie. Atunci cand leptina lipseste, din cauza unei boli genetice, persoana este foarte grasa. Daca i se da leptina, persoana isi reduce stratul de grasime si isi redreseaza greutatea. Din pacate leptina functioneaza doar pentru aceste cazuri rare de obezitate genetica, in cazurile obisnuite de obezitate apare rezistenta la leptina, similara cu rezistenta la insulina.

Adipocitele produc adiponectina, un hormon care face celulele mai sensibile la insulina, promoveaza consumul si descompunerea acizilor grasi, producerea si consumul glucozei si reduce nivelul glucozei din sange. Este o substanta foarte abundenta in sange, comparativ cu alti hormoni, iar concentratia ei in sange descreste cu cresterea cantitatii de grasimi din corp! Adiponectina actioneaza ca un inhibitor al foamei pe termen lung.

Resistina, este o substanta care face celulele mai putin sensibile la insulina, scade consumul de glucoza si creste glucoza din sange. Resistina este produsa in primul rand de macrofage, celule ale sistemului imunitar si apoi de adipocite, fiind un semnal al existentei unei inflamatii. Resistina pare a fi legatura dintre obezitate si incidenta crescuta a inflamatiilor cronice la obezi.

Obezitatea este asociata cu nivele de mari de insulina, leptina si resistina, dar si cu o insensibilitate anormala la adiponectina, insulina si leptina. Problema organismului obez este o problema de deficit de atentie, exista insulina si leptina dar reactia la aceste substante nu este corespunzatoare.

Reglajul central al comportamentului alimentar se face de centrii nervosi din hipotalamus: nucleul ventro-median al satietatii si nucleul lateral al foamei. Neuronii aflati in nucleul arcuat din hipotalamus, au receptori pentru leptina si controleaza comportamentul alimentar. O parte din acesti neuroni trimit semnale chimice numite AgRP/NPY (Agouti related peptide/ neuropeptide Y) care stimuleaza apetitul, ceilalti folosesc semnalele numite POMC/CART (ProOpioMelanoCortin/ cocaine and amphetamine regulated transcript) care reduc apetitul. Ambele grupuri se proiecteaza in nucleul paraventricular (PVN) si alte nuclee din creier.

Cand rezervele de grasime sunt putine, scade nivelul leptinei din sange si sensibilizeaza neuronii orexigenici (care stimuleaza apetitul) AgRP/NPY, ce semnalizeaza declansand senzatia de foame, inhiband neuronii POMC/CART. Daca rezervele de grasime sunt suficiente, creste nivelul leptinei din sange si activeaza neuronii anorectici (care suprima apetitul) POMC/CART, care inhiba senzatia de foame.

Declansarea senzatiei de foame este datorata unui hormon produs in stomac, ghrelin-ul. Neuronii NPY/AGRP au receptori pentru ghrelin si raspund la ghrelin prin cresterea frecventei de declansare. Ghrelinul este practic singurul input hormonal care are efect de stimulare a apetitului ce contrabalanseaza un mare numar de semnale cu efect inhibitor asupra apetitului.

Este interesant de subliniat ca persoanele obeze au o concentratie sanguina a ghrelinului mica, comparativ cu persoanele normoponderale, adica sunt mai sensibile la ghrelin, implicit la senzatia de foame, decat cei cu greutate normala. Absolut remarcabil este faptul ca dupa o perioada lunga de post (infometare) numarul receptorilor de ghrelin din neuronii hipotalamici creste de 8 ori! Observatia este de foarte mare importanta practica, fiindca implica o crestere generala a senzatiei de foame pe termen lung si asta fundamenteaza rezultatele dezamagitoare ale dietelor stricte, care dupa ce sunt abandonate, de obicei persoana ia in greutate mai mult decat a dat jos.

Ghrelinul actioneaza si prin intermediul nervului vag ce inerveaza stomacul. Daca aceasta cale neuronala este intrerupta se diminueaza drastic efectul de hranire si senzatia de foame, avand drept consecinta scaderea in greutate.

Posted in: dieta, nutritie