Stresul si inima

Posted on December 26, 2009

0


Efectele stresului

Inima emoţiilor

Emoţiile sînt resimţite la nivelul corpului, nu al minţii. Încă din 1890, William James, profesor la Harvard şi părintele psihologiei americane, scria că o emoţie este, înainte de toate, o stare corporală şi numai după aceea o percepţie în creier. El îşi întemeia concluziile pe experienţa obişnuită a emoţiilor. Într-adevăr, folosim frecvent expresii precum “i se strînge inima de frică”, “are inima uşoară”, “avea un nod în stomac”… Ar fi o greşeală să considerăm că aceste expresii sînt doar simple figuri de stil. Ele sînt reprezentări destul de exacte a ceea ce simţim cînd sîntem sub influenţa diferitelor stări emoţionale. De fapt, abia de curînd s-a descoperit că intestinul şi inima au propriile lor reţele de cîteva zeci de mii de neuroni, care se comportă asemenea unor “mici creiere” în interiorul corpului. Aceste creiere “locale” sînt capabile să aibă propriile lor percepţii, să-şi modifice comportamentul în funcţie de ele şi chiar să se transforme în urma unor experienţe, să-şi formeze, într-un fel, propriile amintiri.

În afară de faptul că dispune de o reţea proprie de neuroni semiautonomă, inima mai e şi o mică uzină de hormoni. Ea îşi secretă propria ei rezervă de adrenalină cînd e nevoită să funcţioneze la capacitate maximă. De asemenea, produce şi controlează eliberarea unui alt hormon, ANF (factor natriuretic arterial), care reglează tensiunea arterială. În sfîrşit, ea secretă – tot din rezervele proprii – ocitocină, hormonul dragostei, eliberat în sînge cînd, de exemplu, o mamă îşi alăptează copilul, cînd două persoane se curtează şi în timpul orgasmului6. Toţi aceşti hormoni acţionează direct asupra creierului. În plus, inima poate să afecteze întregul organism prin variaţiile cîmpului său electromagnetic, ce poate fi detectat la cîţiva metri de corp, dar a cărui semnificaţie rămîne încă un mister.

Prin urmare, în expresiile pe care le folosim pentru a ne descrie emoţiile, referirile la inimă nu sînt doar simple metafore. Inima percepe şi simte. Şi, cînd se exprimă, influenţează toată fiziologia organismului nostru, începînd cu creierul.

……………….
Herbert von Karajan a declarat cîndva că nu trăieşte decît pentru muzică. Nici el nu ştia cît adevăr ascund vorbele lui… A murit chiar în anul în care a ieşit la pensie, după treizeci de ani petrecuţi la pupitrul orchestrei filarmonice din Berlin. Cel mai surprinzător este că doi psihologi austrieci ar fi putut prevedea acest lucru. Cu 12 ani în urmă, ei studiaseră felul în care inima maestrului reacţiona la diversele sale activităţi. Astfel, cele mai mari variaţii ale ritmului cardiac au fost înregistrate în timp ce dirija un pasaj deosebit de emoţionant din uvertura Lenora Nr. 3 de Beethoven. De fapt, îi era suficient să reasculte acest pasaj pentru a înregistra aceeaşi acceleraţie a ritmului cardiac.

În această compoziţie, existau pasaje mult mai obositoare din punct de vedere fizic pentru un şef de orchestră. Totuşi, în cazul lui Karajan ele nu provocau decît slabe creşteri ale ritmului cardiac. În ce priveşte celelalte activităţi, nu părea să “le pună la inimă”. Dacă, de exemplu, făcea manevre periculoase cu avionul particular, inima lui abia dacă “observa” acest lucru. Inima lui Karajan era total dăruită muzicii. Şi cînd maestrul a părăsit muzica, inima nu l-a urmat.

Abia în ultimii douăzeci de ani, mai multe echipe de cardiologi şi psihiatri au cercetat atent aceste “coincidenţe”. Şi au descoperit că stresul e un factor de risc mult mai mare decît ţigara în ce priveşte bolile de inimă. Ei au constatat, de asemenea, că o depresie ce survine în urma unui infarct este un indiciu mult mai exact al decesului în următoarele 6 luni decît orice altă măsurătoare a funcţiei cardiace. Cînd creierul emoţional se dereglează, inima suferă şi, în cele din urmă, se epuizează. Dar cea mai uimitoare descoperire este aceea că relaţia funcţionează în ambele sensuri. Buna funcţionare a inimii influenţează, la rîndul ei, creierul. Unii cardiologi şi neurologi vorbesc chiar despre existenţa unui “sistem inimă-creier” indisociabil.

Dacă ar exista un medicament capabil să armonizeze această relaţie intimă dintre inimă şi creier, efectele lui benefice ar fi resimţite de întregul organism. Ar încetini îmbătrînirea, ar reduce stresul şi oboseala, ar elimina anxietatea şi ne-ar proteja împotriva depresiei. Noaptea ne-ar ajuta să dormim mai bine, iar ziua, să funcţionăm mult mai eficient, mărindu-ne puterea de concentrare şi performanţele. Acest medicament ne-ar permite să atingem mai uşor starea de “flux” echivalentă cu bunăstarea psihică, prin echilibrarea relaţiei dintre creier şi corp. Ar avea efecte antihipertensive, anxiolitice şi antidepresive în acelaşi timp. Dacă ar exista, nici un medic n-ar ezita să-l prescrie. La fel ca în cazul fluorului pentru dinţi, guvernele ar sfîrşi prin a aproba introducerea lui în apa potabilă.

Din păcate, medicamentul miraculos încă nu există. În schimb, de puţină vreme, dispunem de o metodă simplă şi eficientă, la îndemîna oricui, care pare să creeze tocmai condiţiile esenţiale armoniei dintre inimă şi creier. Cu toate că metoda a fost descrisă abia recent, numeroase studii i-au pus deja în lumină efectele benefice asupra corpului şi emoţiilor celor care o stăpînesc, printre care încetinirea îmbătrînirii fiziologice. Pentru a înţelege cum este posibil acest lucru, trebuie să vedem mai întîi cum funcţionează sistemul inimă-creier.
Una dintre cheile inteligenţei emoţionale este relaţia dintre creierul emoţional şi “creierul mic” al inimii. Învăţînd să ne controlăm inima, învăţăm să ne “domesticim” creierul emoţional şi viceversa. Cea mai puternică relaţie dintre inimă şi creierul emoţional e cea stabilită de aşa-numitul “sistem nervos periferic autonom”, adică de acea parte a sistemului nervos care, dincolo de voinţa şi de controlul nostru conştient, reglează funcţionarea tuturor organelor.

………………………
Sistemul nervos autonom e alcătuit din două ramuri care, pornind de la creierul emoţional, inervează organele corpului. Ramura numită “simpatică” (Termenul “simpatic” vine din limba latină şi înseamnă “a fi în relaţie”. În acest caz, el indică faptul că cele două ramificaţii nervoase sînt în relaţie cu măduva spinării) eliberează adrenalina şi noradrenalina, controlînd aşa-numitele reacţii “luptă şi fugi”. Activitatea ei accelerează ritmul cardiac. Cealaltă ramură, numită “parasimpatică”, eliberează un neurotransmiţător diferit, acetilcolina, care induce stările de relaxare şi de calm. Activitatea sa încetineşte inima. La mamifere, aceste două sisteme – frîna şi acceleraţia – sînt într-un permanent echilibru. Asta le permite să se adapteze extrem de rapid la toate schimbările care survin în mediul lor. Un iepure care mănîncă în pragul vizuinii se poate opri în fiecare clipă ridicîndu-şi capul, ciulind urechile, scanînd împrejurimile ca un radar şi adulmecînd aerul pentru a detecta prezenţa unui animal de pradă. Îndată ce semnalul de alarmă a încetat, se întoarce la iarba lui.
Numai fiziologia mamiferelor este caracterizată de o asemenea flexibilitate. Pentru a face faţă obstacolelor neprevăzute ale existenţei, avem nevoie de frînă, dar şi de acceleraţie. Acestea trebuie să fie în perfectă stare de funcţionare şi la fel de puternice pentru a se compensa reciproc la nevoie.

Potrivit cercetătorului american Stephen Porges, de la Universitatea Maryland, echilibrul delicat dintre cele două ramuri ale sistemului nervos autonom a permis mamiferelor să dezvolte, de-a lungul evoluţiei, relaţii din ce în ce mai complexe între indivizii speciei. Cea mai complexă pare să fie relaţia de iubire.

…………………
Însă inima nu se mulţumeşte să reacţioneze pur şi simplu la influenţele sistemului nervos central. Ea trimite spre baza craniului fibre nervoase care controlează activitatea creierului. Pe lîngă eliberarea unor hormoni, reglarea tensiunii arteriale şi influenţarea cîmpului magnetic corporal, “creierul mic” al inimii poate aşadar să acţioneze direct asupra creierului emoţional prin conexiuni nervoase directe. I
Interacţiunea dintre creierul emoţional şi inimă se reflectă în variabilitatea normală a bătăilor inimii. Cele două ramuri ale sistemului nervos autonom fiind totdeauna în echilibru, accelerează şi încetinesc continuu inima. Iată de ce intervalul dintre două bătăi succesive nu e niciodată identic. Deci variabilitatea ritmului cardiac este perfect normală – şi sănătoasă. Este semnul unei bune funcţionări a frînei şi a acceleratorului – prin urmare, a întregii noastre fiziologii; nu are nimic de-a face cu aritmiile de care suferă anumiţi pacienţi. Accelerările spontane şi violente ale ritmului cardiac care durează cîteva minute, cunoscute sub numele de “tahicardie”, sau cele care însoţesc atacurile de anxietate sînt simptomele unei situaţii anormale, în care inima nu mai reacţionează la manevrele frînei parasimpatice.

“Inima şi raţiunea” de David Servan-Schreiber

Tagged:
Posted in: Uncategorized