Vitaminele şi diabet Diabetul

Posted on October 9, 2009


Vitaminele şi diabetul zaharat

 Autori: Dr. Nicoleta Mitroi1, Dr. med. Alin Ştirban2, Prof. Univ. Dr. Maria Moţa3

1Clinica de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, România, 2Herz und Diabeteszentrum NRW, Bad Oeynhausen, Germania, 3U.M.F. Craiova, România

Introducere

Studii ale ultimelor decenii care nu au reuşit să demonstreze efecte protectoare ale suplimentării cu vitamine cu potenţial antioxidativ asupra complicaţiilor cardiovasculare au dus la pierderea în bună măsură a interesului pentru vitamine şi la o discuţie aprinsă asupra necesităţii suplimentării acestora. Se pune însă foarte acut întrebarea dacă vitaminele alese (ex. vitamina C şi vitamina E) sunt într-adevăr antioxidanţii ideali, dacă pătrund până la „rădăcina“ stresului oxidativ şi dacă putem extrapola ineficienţa suplimentării acestora asupra întregii palete de vitamine. Mai ales date recente privind hipovitaminozele, de multe ori multiple la pacienţii cu risc crescut (de ex. persoanele cu diabet zaharat), ridică întrebarea dacă o suplimentare cu vitamine nu îşi are, totuşi, sensul. Articolul de faţă încearcă să facă o trecere în revistă a celor mai importante vitamine, a acţiunilor şi surselor acestora, dar şi a grupelor populaţionale la care s-au constatat deficite ale acestora.

       Vitamina A se poate întâlni sub mai multe forme: retinyl palmitat (ester), retinol (alcool), retinal (aldehida) şi acid retinoic (acid). Precursorii vitaminei A prezenţi în alimentele de origine vegetală aparţin familiei carotenoizilor. Aportul zilnic recomandat de vitamină A variază în funcţie de vârstă, sex şi anumite stări fiziologice, fiind de exemplu de 400-600 µg/zi la copiii sub 1 an şi 1200-2800 µg/zi la femeile care alăptează. Surse de vitamina A sunt: ficat, morcovi, broccoli, cartofi, varză, unt, spanac, dovleac, ou, caise, mango etc. Dintre rolurile vitaminei A menţionăm: transcripţia genică, funcţia imună, vedere, dezvoltarea embrionului, metabolismul osos, hematopoieza, sănătatea pielii, scăderea riscului de boală cardiacă, antioxidant (1). În “The Biochemical Journal” din mai 2009 Chen G. şi colaboratorii au publicat concluziile unui studiu pe şobolani care susţin faptul că retinoizii acţionează sinergic cu insulina în inducerea expresiei glucokinazei hepatice (2). Recent, în “Diabetes”, Van şi colaboratorii au arătat că acidul all-trans retinoic (ATRA, derivat al vitaminei A) inhibă apariţia diabetului zaharat (DZ) la şoarecii NOD. Există şi studii epidemiologice care susţin faptul că un consum crescut de acizi graşi omega 3, vitamine A şi D se însoţeşte de reducerea conversiei autoanticorpilor asociaţi DZ 1. Apare astfel întrebarea dacă administrarea unui preparat farmacologic sigur care să conţină o anumită cantitate de vitamine A şi D ar putea fi benefică la persoanele cu risc crescut de a dezvolta DZ 1 (3). În 2008, în “Translational research” Hernandez-Pedro şi colaboratorii au comunicat rezultatele unui studiu care a evaluat ATRA ca tratament al neuropatiei diabetice, constatându-se că ATRA induce regenerarea nervului, creşte concentraţia serică a neural growth factor (NGF) ducând la regresia modificărilor ultrastructurale şi funcţionale induse de DZ (4). Brazionis şi colaboratorii au publicat în februarie 2009 rezultatele unui studiu care evidenţiază existenţa unei legături între carotenoizi şi retinopatia diabetică (RD) (5).

       Tiamina (aneurina) este o vitamină hidrosolubilă ce aparţine complexului B (vitamina B1) ai cărei derivaţi fosfaţi sunt implicaţi în numeroase procese celulare. Tiamina reprezintă forma de transport, în timp ce formele active sunt derivaţii fosforilaţi: tiamin monofosfat (ThMP), difosfat (ThDP; denumit şi tiamin pirofosfat, TPP), trifosfat (ThTP) şi adenosin tiamin trifosfat (AThTP). Surse: drojdie, carne de porc, cereale (integrale>rafinate), orez brun, sparanghel, napi, cartofi, portocale, ficat, oua etc. Aportul zilnic recomandat este de aproximativ 1,4 mg. Rolul: pentru ThMP este încă necunoscut ; ThDP este coenzimă pentru piruvat dehidrogenază, alfa-cetoglutarat dehidrogenază, transketolază, alfa-ceto acid dehidrogenază etc.. Primele 3 sunt implicate în metabolismul carbohidraţilor. ThTP a fost mult timp considerat o formă specifică neuroactivă a tiaminei. De vreme ce derivaţii tiaminei şi enzimele dependente de tiamină se găsesc în toate celulele organismului, deficitul de tiamină se pare că afectează toate organele şi sistemele (1). Deficitul de tiamină poate fi cauzat de malnutriţie, dieta bogată în factori anti-tiamina (cafea, ceai) sau poate apărea în cadrul unor afecţiuni cronice caracterizate de alterarea severă a statusului nutriţional (alcoolism, afecţiuni gastrointestinale, HIV-SIDA, DZ). În 2008, Vindedzis a comunicat rezultatele unui studiu în care a fost demonstrat faptul că la pacienţii cu DZ deficitul de tiamină (întâlnit cu o frecvenţă crescută) nu are ca şi cauză principală un aport alimentar scăzut (6). Diabetul zaharat este caracterizat printr-un deficit de tiamină datorită necesarului mai mare, dar şi cauzat de un clearance crescut al tiaminei (7). Aceste constatări au fost raportate şi de Thornalley în “Diabetologia” în anul 2007. Studiul realizat de acesta a înrolat pacienţi cu DZ cu şi fără microalbuminurie, precum şi persoane fără DZ. S-a constatat faptul că nivelul plasmatic al tiaminei era scăzut la 76% din pacienţii cu DZ 1, respectiv la 75% dintre cei cu DZ 2. Clearance-ul renal al tiaminei s-a dovedit a fi de 24 de ori mai mare la persoanele cu DZ 1 şi de 16 ori la cele cu DZ 2 (8). Tot în “Diabetologia”, în 2009, Rabbani şi colaboratorii au raportat rezultatele unui studiu care a avut scopul de a aprecia dacă suplimentarea orală a tiaminei în doză mare la pacienţi cu DZ 2 şi microalbuminurie poate duce la regresia acesteia din urmă. Concluziile au fost următoarele: UAE (excreţia urinară de albumină) a scăzut la pacienţii trataţi cu tiamină, nu au fost notate efecte ale tiaminei asupra controlului glicemic, tensiunii arteriale sau lipidogramei şi nici alte efecte adverse în urma tratamentului cu doze mari de tiamină (9). Cardiomiopatia diabetică incipientă poate fi prevenită de asemenea prin administrarea unor doze mari de tiamină, după cum a rezultat din studiul realizat de Kohda şi colaboratorii şi ale cărui rezultate au fost publicate în 2008 (10). Un aport alimentar crescut de tiamină s-a dovedit a se asocia cu nivele mai mari de CD34+, CD133+, EPC (endothelial progenitor cells) şi a determinat şi creşterea FMD (flow mediated dilatation) la pacienţii cu DZ 2 aşa după cum se constată din rezultatele studiului realizat de Wong şi colaboratorii (11).

Asemenea tiaminei şi derivatul lipofilic al acesteia, benfotiamina, a fost în măsură să contracareze în vitro efectele negative ale hiperglicemiei asupra celulelor vasculare: “Benfotiamine is similar to thiamine in correcting endothelial cell defects induced by high glucose” se intitulează articolul publicat de Pomero în care se descrie faptul că administrarea de benfotiamină a corectat formarea în exces de AGE la nivelul celulelor endoteliale cultivate într-un mediu cu glucoză în cantitate mare, într-o măsură similară cu tiamina (12). În aceeaşi ordine de idei menţionăm şi studiul realizat de Ştirban şi colaboratorii ale cărui rezultate au fost publicate în “Diabetes Care” şi care a confirmat existenţa disfuncţiei endoteliale la nivel micro- şi macrovascular însoţită de creşterea stresului oxidativ după o masă bogată în AGEs la pacienţii cu DZ 2, dar care a demonstrat şi eficienţa benfotiaminei în prevenirea acestor modificări (13). Asocierea benfotiaminei cu acidul alfa lipoic s-a dovedit de asemenea a avea efecte favorabile în DZ 1 (14).

       Riboflavina (vitamina B2) prezintă un rol important în metabolismul energetic şi este necesară pentru metabolizarea lipidelor, carbohidraţilor şi proteinelor. Este componenta centrală a cofactorilor FAD (flavin adenine dinucleotide) şi FMN (flavin mononucleotide sau riboflavin 5’ phosphate). Surse: sparanghel, banane, ou, lapte, iaurt, brânză, soia, drojdie, migdale, ciuperci etc.. Expunerea la lumină distruge vitamina B2. Necesarul zilnic variază în funcţie de vârstă, sex şi stări fiziologice, fiind de exemplu de 0,6-0,9 mg/zi pentru copii şi 1,4-1,6 mg/zi pentru femeile care alăptează. Deficitul de riboflavina este întotdeauna acompaniat de deficitul altor vitamine. Vitamina B2 este în mod continuu excretată în urina persoanelor sănătoase, astfel încât deficitul este întâlnit frecvent în condiţiile unui aport insuficient (deficit primar). Se notează şi deficitul secundar care apare în afecţiunile ce determină scăderea absorbţiei vitaminei B2, creşterea eliminării, incapacitatea unei folosiri corespunzătoare etc.. Aproximativ 28 de milioane de americani prezintă deficit subclinic de vitamină B2, caracterizat de prezenţa unor modificări biochimice (scăderea nivelului glutation-reductazei). Deşi efectele pe termen lung ale acestui deficit subclinic nu se cunosc pe deplin, la copii s-a demonstrat că se însoţeşte de întârzierea procesului de creştere. Deficit subclinic de riboflavină s-a demonstrat a fi prezent la femeile în tratament cu contraceptive orale, persoane vârstnice, cu tulburări de alimentaţie, în HIV-SIDA, DZ, boala cardiacă cronică (1). În acest sens menţionăm studiul realizat de Zykina care a demonstrat existenţa deficitului de vitamină B2, dar şi de vitamină C şi beta-caroten la pacienţii cu DZ 2 (15). Bonnefont-Rousselot a raportat într-un articol publicat în 2004 rolul mineralelor (vanadiu, crom, magneziu, zinc, seleniu), dar şi al vitaminelor şi cofactorilor (riboflavina, vitamina C, E, nicotinamida) în DZ, în special în ceea ce priveşte prevenirea complicaţiilor (16).

       Niacina (vitamina B3, acidul nicotinic, nicotinamida) este o vitamină hidrosolubilă. Niacina este precursor pentru NADH, NAD, NAD+, NADP, NADPH care joacă roluri metabolice esenţiale; de asemenea, este implicată în procesul de reparare a ADN şi în sinteza de hormoni steroizi. Aportul zilnic recomandat este diferit în funcţie de vârstă, sex, stări fiziologice (2-12 mg/zi la copii, 18 mg/zi pentru femei însărcinate sau care alăptează). Surse: ficat, carne de pui şi de vaca, peşte, cereale, alune, ouă, lapte, avocado, roşii, morcovi, sparanghel, cartofi etc. În doze farmacologice, niacina s-a dovedit a scădea nivelul colesterolului total, trigliceridelor, VLDL-, LDL-, dar şi a creşte HDL-colesterolul. De asemenea, tratamentul cu niacină 200 mg/zi timp de 6 săptămâni s-a demonstrat a conduce la scăderea nivelului de leptină (scade expresia ARNm al leptinei, secreţia de leptină), dar şi la creşterea expresiei CD36 şi PPARgama (1). Administrarea de nicotinamidă pentru perioade lungi de timp pare a preveni instalarea DZ 1 (17). Folosirea unor doze foarte mari se poate însoţi însă de creşterea nivelului glicemiei, influenţând nefavorabil controlul metabolic în DZ (1).

          Vitamina B12 este o vitamină hidrosolubilă cu rol deosebit de important în funcţionarea sistemului nervos. Este implicată în procesele metabolice de la nivelul fiecărei celule, în special influenţând sinteza ADN, dar şi sinteza acizilor graşi şi producerea de energie. Multe dintre efectele şi funcţiile vitaminei B12 pot fi asigurate de cantităţi suficiente de acid folic de vreme ce vitamina B12 este utilizată pentru regenerarea folatului în organism. Sunt cunoscute două coenzime B12 dependente: metilmalonil coenzima A mutaza (MUT) şi 5-metiltetrahidrofolat-homocistein metiltransferaza (MTR). Surse: carne (în special ficat), ouă, lapte etc.. Aportul zilnic recomandat pentru un adult este de 2-3 µg/zi. Deficitul de vitamină B12 : anemie megaloblastică, modificarea sensibilităţii tactile până la anestezie, parestezii persistente, ataxie, scăderea/abolirea ROT, reflexe patologice (Babinski), pareză, afectarea memoriei etc (1). Luo şi colaboratorii au publicat în 2009 rezultatele unui studiu care a demonstrat faptul că hiperhomocisteinemia (apărută datorită unui deficit de vitamină B12) şi prezenţa alelei C677 T a MTHFR (metilentetrahidrofolat reductaza) pot fi consideraţi factori de risc la pacienţii cu DZ 2 şi boală coronariană (18). Pe de altă parte, Talaei şi colaboratorii au raportat într-un articol din 2009 faptul că utilizarea vitaminei B12 la pacienţii cu DZ este mai eficientă decât nortriptilina în tratamentul neuropatiei diabetice periferice senzitive (19). Folosirea unor doze crescute de vitamine din grupul B (B12, B6, acid folic) reduce semnificativ progresia aterosclerozei în stadii incipiente, după cum a comunicat recent Hodis şi colaboratorii (20).

       Vitamina C (acidul L ascorbic) are rol antioxidant şi este cofactor în câteva reacţii enzimatice. Aportul recomandat este de 75 mg/zi (femeie) şi 90 mg/zi (bărbat). Surse: agrişe, pătrunjel, kiwi, broccoli, varză de Brussels, mure, soc, papaya, lămâi, portocale, grapefruit, mango, ananas, roşii etc. Organismul uman poate stoca doar o anumită cantitate de vitamina C astfel încât  deficitul poate apărea în condiţiile unui aport insuficient. Preluarea vitaminei C la nivelul celulei este promovată de insulina şi inhibată în condiţii de hiperglicemie. Avitaminoza C determină apariţia scorbutului. Câştigătorul premiului Nobel Linus Pauling şi dr. G.C. Willis au demonstrat că un nivel seric scăzut pentru mult timp al vitaminei C este un factor ce concură la apariţia aterosclerozei (1). Este cunoscut faptul că la pacienţii cu DZ există concentraţii serice reduse de vitamina C (cu cel puţin 30%). Printre factorii care contribuie la apariţia complicaţiilor DZ se numără acumularea intracelulară de sorbitol şi glicozilarea neenzimatică a proteinelor. Referitor la excesul de sorbitol, suplimentarea cu vitamină C s-a dovedit a avea efecte favorabile conform rezultatelor câtorva studii realizate la adulţi cu DZ (21). Studiile epidemiologice observaţionale au demonstrat existenţa unei relaţii invers proporţionale între aportul alimentar/nivelul seric de vitamină C şi tensiunea arterială (22). A fost raportată de asemenea, la pacienţii cu DZ şi RD, existenţa unor concentraţii serice scăzute de vitamina C (23). De asemenea, Iino şi colaboratorii au comunicat faptul că la pacienţii cu DZ şi nefropatie diabetică se constată existenţa unor nivele serice scăzute de vitamina C care se asociază cu afectarea renală (24).

       Vitamina D. Principalele două forme sunt: vitamina D2 (ergocalciferol) şi D3 (cholecalciferol). Prezintă roluri importante, între care: reglarea nivelului de calciu şi fosfor în organism, inhibă secreţia de hormon paratiroidian, rol în funcţia imună (promovează fagocitoza, activitatea anti-tumorală, funcţia imunomodulatoare) etc. Surse: peşte şi ulei de peşte, ou, carne de vacă, etc.. Deficitul de vitamină D (care poate cunoaşte numeroase cauze) conduce la : rahitism, osteomalacie, osteoporoză; s-a dovedit însă a se asocia şi cu creşterea susceptibilităţii pentru unele afecţiuni cronice, de exemplu: HTA, tuberculoză, cancer, scleroză multiplă, tulburări afective, boală arterială periferică, tulburări de memorie, dar şi pentru boli autoimune, între care DZ 1 (deficitul de vitamină D inhibă secreţia pancreatică de insulina şi se asociază cu insulinorezistenţa (25)), lupus eritematos sistemic (1). Există în literatură menţionate rezultatele câtorva studii care sugerează faptul că suplimentarea cu vitamină D la copii se însoţeşte de reducerea riscului pentru DZ 1. În acest sens menţionăm studiul realizat de Cavalier în care administrarea a 2000UI vitamină D/zi în primul  an de viaţă s-a însoţit de scăderea cu 80% a riscului pentru DZ 1 la 31 de ani (26). Sunt şi alte studii care susţin aceeaşi relaţie, cum ar fi cele realizate de Holick (27), Hypponen (28) sau Zipitis (29). Tot Cavalier notează şi rolul vitaminei D în DZ 2 într-un studiu în care administrarea unei asocieri de calciu şi vitamină D (1200mg/800UI) s-a însoţit de diminuarea riscului pentru DZ 2 cu 33% (26). De asemenea, administrarea de vitamină D s-a dovedit a îmbunătăţi funcţia endotelială la pacienţii cu DZ 2 şi cu nivele scăzute ale acesteia (30) fiind raportată şi contribuţia deficitului de vitamină D la apariţia durerii neuropate la persoanele cu DZ 2, deci şi eficienţa suplimentării ei în ameliorarea acesteia (31).

       Vitamina E cuprinde grupul de tocoferoli (α-, β-, γ- si δ) precum şi cei 4 tocotrienoli corespunzători; este liposolubilă şi prezintă proprietăţi antioxidante. Surse: avocado, nuci, alune, migdale, spanac, uleiuri vegetale (canola, porumb, floarea soarelui), lapte, sparanghel etc. Am menţionat anterior rezultatele câtorva studii care au raportat efecte favorabile în ceea ce priveşte administrarea de vitamina E în DZ. Menţionăm şi datele publicate de Kuhad în 2009 referitor la rolul vitaminei E în nefropatia diabetică, care susţine faptul că tocotrienolii modulează eliberarea citokinelor profibrotice, stresul oxidativ, influenţând deci procesul inflamator şi apoptoza şi având astfel un rol renoprotector marcat (32).

Concluzii

Anumite grupe populaţionale cu risc crescut de a dezvolta boli cardiovasculare – printre care se numără şi persoanele cu diabet zaharat – prezintă de multe ori deficite multiple de vitamine. În cazul persoanelor cu diabet au fost demonstrate deficite ale următoarelor vitamine: B1, B2, C, D. S-a sugerat că administrarea unor vitamine (A, B3, D) poate reduce riscul de apariţie al diabetului zaharat sau poate scădea rata apariţiei unor complicaţii ale diabetului, cum ar fi: nefropatia (vitaminele B1, C, E), retinopatia (A, C), neuropatia (A, B1, B12, D), ateroscleroza (tiamina şi derivatul său benfotiamina, vitaminele B3, B12, C, D). În lumina acestor date, necesitatea suplimentării cu vitamine la persoanele cu diabet, hipovitaminoze şi risc crescut de a dezvolta complicaţii, pare o concluzie pertinentă. Studii de anvergură care să demonstreze eficienţa suplimentării sunt însă aşteptate. Până atunci, decizia de a suplimenta vitamine la pacienţii cu diabet zaharat aparţine fiecăruia din noi şi trebuie luată de la caz la caz, în funcţie de constelaţia fiecărui pacient.

   Referinţe:

  1. http://en.wikipedia.org – accesat la 09.05.2009
  2. Chen G., Zhanq Y., Lu D. Retinoids synergize with insulin to induce hepatic Gck expression. Biochem J., 2009, 419(3):645-53
  3. Van Y-H, Lee W-H, Ortiz S, Lee M-H, Qin H-J, Liu C-P: All-trans retinoic acid inhibits type 1 diabetes by T regulatory (Treg)-dependent suppression of interferon- –producing T-cells without affecting Th17 cells. Diabetes 2009, 58:146–155
  4. Hernandez-Pedro et al. All-trans retinoic acid induces nerve regeneration and increases serum and nerve contents of neural growth factor in experimental diabetic neuropathy. Transl Res., 2008, 152(1):31-7
  5. Brazionis L. et al. Plasma carotenoids and diabetic retinopathy. Br J Nutr, 2009, 101(2):270-7
  6. Vindedzis S.A. Thiamine deficiency in diabetes-is diet relevant? Diabetes Vasc Dis Res, 2008, 5:215
  7. Beltramo E. Effects of thiamine and benfotiamine on intracellular glucose metabolism and relevance in the prevention of diabetic complications. Acta Diabetol, 2008, 45(3):131-41
  8. Thornalley P.J. et al. High prevalence of low plasma thiamine concentration in diabetes linked to a marker of vascular disease. Diabetologia, 2007, 50:2164-2170
  9. Rabbani N. High-dose thiamine therapy for patients with type 2 diabetes and microalbuminuria: a randomised, double-blind placebo-controlled pilot study. Diabetologia, 2009, 52(2):208-12
  10. Kohda Y. Prevention of incipient diabetic cardiomiopathy by high-dose thiamine. J Toxicol Sci., 2008, 33(4):459-72
  11. Wong CY. Daily intake of thiamine correlates with the circulating level of endothelial peogenitor cells and the endothelial function in patients with type2 diabetes. Nutr Food Res, 2008, 52(12):1421-7
  12. Pomero F. Benfotiamine is similar to thiamine in correcting endothelial cell defects induced by high glucose. Acta Diabetol., 2001, 38(3):135-8
  13. Ştirban A et al. Benfotiamine prevents macro- and microvascular endothelial dysfunction and oxidative stress following a meal rich in advanced glycation end products in individuals with type 2 diabetes. Diabetes Care, 2006, 29:2064-71
  14. Du X, Edelstein D, Brownlee M., Oral benfotiamine plus alpha-lipoic acid normalises complication-causing pathways in type 1 diabetes. Diabetologia, 2008, 51:1930-32
  15. Zykina VV. Vitamin and beta carotene suffiency of patients suffering from type 2 diabetes. Vopr Pitan., 2008, 77(5):33-6
  16. Bonnefont-Rousselot D. The role of antioxidant micronutrients in the prevention of diabetic complications. Treat Endocrinol., 2004, 3(1):41-52
  17. Ionescu-Târgovişte C, Lichiardopol R, Guja C. Diabetul Zaharat, Ed. Ilex, 2007:163
  18. Luo D et al. Levels of homocysteine and polymorphisms of homocysteine metabolism-related enzymes in patients with type 2 diabetes mellitus and coronary heart disease. Wei Sheng Yan Jiu, 2009, 38(1):39-42
  19. Talaei A et al. Vitamin B12 may be more effective than nortriptyline in improving painful diabetic neuropathy. Int J Food Sci Nutr., 2009, 12:1-6
  20. Hodis HN et al. High-dose B vitamin supplementation and progression of subclinical atherosclerosis: a randomized controlled trial. Stroke, 2009, 40(3):730-6
  21. Cunningham JJ. The glucose/insulin system and vitamin C: implications in insulin-dependent diabetes mellitus. J Am Coll Nutr, 1998, 17(2):105-108
  22. Jacques PF: A cross-sectional study of vitamin C intake and blood pressure in the elderly. Int J Vitam Nutr Res 62: 252–255, 1992
  23. Sinclair AJ, Girling AJ, Gray L, Le Guen C, Lunec J, Barnett AH: Disturbed handling of ascorbic acid in diabetic patients with and without microangiopathy during high dose ascorbate supplementation. Diabetologia 34: 171–175, 1991
  24. Iino Kenzo et al. Serum vitamin C levels in type 2 diabetic nephropathy. Diabetes Care, 2005, 28:2808-2809
  25. Norman AW et al. Vitamin D deficiency inhibits pancreatic secretion of insulin (www.sciencemag.org-accesat in 09.05.2009)
  26. Cavalier E. Vitamin D: current status and perspectives. Clin Chem Lab Med, 2009, 47(2):120-127
  27. Holick MF. Diabetes and the vitamin D connection. Curr Diab Rep., 2008, 8(5):393-8
  28. Hypponen E et al. Intake of vitamin D and risk of type 2 diabetes: a birth-cohort study. Lancet, 2001, 358(9292):1500-3
  29. Zipitis CS et al. Vitamin D linked to type 1 diabetes. Archives of Disease in Chilhood, 2008, 93 :512-517
  30. Sugden JA et al. Vitamin D improves endothelial function in patients with type 2 diabetes mellitus and low vitamin D levels. Diabet Med., 2008, 25(3):320-5
  31. Lee P. Vitamin D as an analgesic for patients with type 2 diabetes and neuropathic pain. Arch Intern Med., 2008, 168(7):771-772
  32. Kuhad A et al. Attenuation of diabetic nephropathy by tocotrienol: involvement of NFkB signaling pathway. Life Sci., 2009, 84(9-10):296-301.

SURSA doc. http://www.drdv.de/